După prima postare m-am dezumflat. Nu că nu aș fi avut ce să scriu, însă nu am spus nimănui că am demarat treaba asta și, mai mult decât atât, mi-am dat seama că nu sunt încă atât de ok cu a fi vulnerabilă. Căci, sincer, să dai drumul unor treburi care zac în capul tău și să dai, practic, acces multora către acest conținut, te face vulnerabil. Înainte simțeam frică față de acest subiect. Acum n-aș mai zice că mi-e frică, dar nici foarte la îndemână nu îmi e. Oricum, cred că am făcut un switch enorm și trebuie să vorbesc despre asta.
Say goodbye to the Loft self… asta am avut în cap în ultima vreme. Să ne înțelegem, nu-i este nimănui frică de Loft. Doar că îmi dau seama că am lăsat în urmă un sine și m-am îmbrăcat cu altul. Ciudat este că sunt încă într-un purgatoriu. Nu știu dacă party animal este neapărat o denumire cu care mi-aș defini fostul sine, dar un lucru este cert: senzația de vibrație din piept din cauza muzicii date mult prea tare, luminile, parfumurile puternice amestecate, fumul, căldura… toate erau un alt fel de high. Toate erau o transă pe care o voiam și care mă lăsa a doua zi obosită fizic dar plină de încântare. Festivaluri, concerte, tot ce era prea mult, era perfect. Cu cine trebuie să vorbim ca să dea muzica mai tare? N-am zis asta o singură dată…cine avea nevoie de somn? Eu sigur nu. Chiar dacă era la cinci minute de mers pe jos, la zece minute de condus sau la un zbor cu avionul distanță, eu eram prima care spunea Hai! Prima! Cea care îi chema și pe alții, cea care ar fi fost în stare să meargă și singură la o adică. În momentul în care am rămas însărcinată și am prins o vară întreagă pe finalul sarcinii, am fost atât de departe de acest sine exuberant încât aproape că îl uitasem. Îmi era atât de cald și de somn și mă simțeam atât de greoaie, încât nu puteam nici să mă gândesc la vreo petrecere. Perioada aceasta a trecut însă, și iată-mă într-o vară în care am avut pe masă următoarele elemente: nu foarte multă odihnă, un bebe minunat de îngrijit, un corp nu tocmai slim și niște invitații la niște party-uri. Și, peste toate acestea, un sine plin de dubii. Nu, nu m-am exprimat bine. Nu asta simt. Un sine care știe că îi place maternitatea, care este foarte fericit unde se află, cu cine se află, dar care simte o oarecare jenă față de fosta constituție. E ca și cum i-aș spune Stai, nu acum, mai am puțină treabă, și vin la următoarea petrecere. Mă aflu într-o etapă în care am joy of missing out, în care liniștea de a nu fi în hype-ul acela pe care îl iubeam atât de mult este infinită, în care flow-ul meu este acasă, gătind pentru familia mea sau, în orice caz, fiind undeva cu ei, dar când și când îmi amintesc că altădată am trăit și altceva. Ca și cum ar fi dintr-o altă viață. Și ca și cum ar trebui să mai bifez ceva și acolo. Tocmai din deruta asta indentitară, mai dau curs unor invitații și mi se întâmplă o treabă! Paragraf nou pentru asta!
Schema e simplă și mi-o amintesc: răcoare în casă, power nap la pielea goală, duș, make-up, îmbrăcat, parfumat, plecat. Doar că acum e puțin altfel: du copilul la bunici, vino acasă pentru power nap dar e dezordine în casă, așa că te ocupi puțin de asta, îți dai seama că intri într-o mini criză de timp, le lași baltă, te bagi în pat, mai ai 20 de minute rămase pentru somn, dar te agită faptul că mai ai chestii de făcut. Primești mesaj de la bunici pentru baby update. îl vrei, dar te distrage de la somn. Nu vrei nici să dormi, nici să mergi la party. Renunți. Reiei schema de unde poți. Make-up, outfit, faci un selfie, pleci. Și pe drum încerci să îți exciți puțin spiritul petrecăreț. Nu merge…te gândești că pofta vine mâncând. Ajungi acolo și îți dai seama că muzica e prea tare, că e mult prea multă lume, că se mișcă toți prea mult și prea repede, că nu te prinde small-talk-ul, că analizezi prea mult ce și cum fac toți pe acolo și că ochii lor îți par goi. Nu sunt! Dar ceea ce vad ei este altfel decât ceea ce vezi tu. Și mai stai puțin, și încă puțin, până când SCUZE! EU TREBUIE SĂ PLEC! Și jur că ăla a fost un moment cinematic, bun de final de film: cu încrederea cu care pășeam înăuntru înainte, mergeam în direcția opusă. Eram singură dar zâmbeam, am tras adânc aer în piept și mi-am dat seama că nu am nicio datorie față de fostul meu sine! Ne-am dat mâna și și-a văzut fiecare de drumul ei. Ea a rămas acolo, în hype-ul ei, iar eu m-am dus acasă, la bebelușeală, și am fost fericită. Și mi-am făcut un to-do list:
- să pun limite
- să nu mai judec
- să încetinesc ritmul, deoarece senzația de a fi mereu cu sufletul la gură știu acum că vine din dorința de a-i îndesa noului meu sine în program tot ceea ce ar fi avut nevoie alte ipostaze ale mele. Nici lor nu le convine că le tot îndes în prezent, și clar nici mie.
- să mă lepăd de telefonul meu cât mai mult.
Mai erau câteva mențiuni pe listă dar pe acelea chiar nu ți le spun, căci curajul meu de a fi vulnerabilă are încă limite. Poate vor dispărea, poate că nu, și va rămâne un miez secret pe care îl voi păstra doar pentru mine și linia întâi de oameni din viața mea. Oricum, mare, mare progres…
Mare progres…
Overthinkerslab 
Leave a comment