Momiverse

Să stabilim din capul locului că nu e nimic negativ în semantica pe care o atribui acestui proces de mamificare. Este cel mai sănătos și mai igienic lucru care mi se putea întâmpla. Nu mi-am permis sa scriu aceste rânduri la persoana a treia, întrucât, e de la sine înțeles, fiecare trăiește diferit experiența de a fi femeie. La fel nu mi-am permis sa spun “experiența de a fi mamă”. Căci a fi femeie înseamnă enorm și există infinite validări și țeluri pe care fiecare dintre noi le caută. Și pentru fiecare, cel mai prețios este clar, un alt aspect al acestei existențe. 

           Revin, însă, după disclaimere, la ceea ce voiam de fapt să spun. S-a declanșat în mine instinctul de a defini această transformare, întrucât, în ceea ce mă privește, a venit cu un pachet imens de update-uri ale sistemului de operare, setări cu care sincer, nu știu nici cum am trăit până acum, nici de ce nu le-am avut. Nu mă ajută, însă, prea mult, să caut acum răspunsuri la aceste întrebări. Mai bine îmi folosesc spațiul mental pentru a identifica aceste noi setări și pentru a vedea ce este de făcut cu ele. Tot ceea ce s-a petrecut în ultimii aproape doi ani, căci includ aici și perioada sarcinii, au redefinit ceea ce înseamnă LIMITE. 

-au pus punct dupa “Nu vreau.” sau “Nu acum.” Cum de nu am ştiut până acum că Nu vreau! este o propoziție completă care, de cele mai multe ori,  nu necesită completări. 

-au adus fermitate ( sau conștientizarea că ar mai fi loc de fermitate ) atunci când vine vorba despre nevoile mele emoționale. Căci, oricât de frumos ar fi ca cineva să ghicească ceea ce simți, asta nu se întâmplă ca prin minune. Așadar, cel mai sănătos este să spui clar ce nevoi are sufletul tău de mamă de la cei din jur, într-o manieră destul de fermă încât ceilalți să te și creadă și să-și dea seama că e groasă și nu-i de glumă. Marea de vulnerabilitate în care te scalzi în timpul sarcinii și în primele luni de maternitate este atât de copleșitoare, încât îți rămân, indubitabil, la suflet, cei care te cred și îți răspund atunci când le spui “am nevoie de mai mult” sau “acum am nevoie de spațiu”.

-au trezit o forță care cred că era latentă, nu inexistentă până acum. O forță care ar muta munții dacă cei dragi mie ar avea nevoie să o fac. Fizic, emoțional, mental și pe orice alt plan. 

-m-au învățat că e sănătos să dansezi cu grație printre a-i pune pe ceilalți pe primul loc și a te gândi la tine înainte de toate. Deși am avut perioade din viață în care am susținut ori o opțiune, ori pe cealaltă, acum cred că e strict vorba de circumstanțe și de ceea ce îți cere situația. Să ne rugăm, însă, pentru înțelepciune, pentru a ști ce, cum și când avem de făcut. 

-au trezit un monstru de vinovăție la viață, doar pentru a-mi aminti că sunt om și că e normal să experimentez un spectru larg de emoții, atât timp cât îmi pasă. Da, în cele mai profunde sesiuni de plâns gândindu-mă că nu sunt o mamă bună ș învinovățindu-mă pentru anumite momente, mi-am dat seama despre cum fix faptul că îmi pasă și că vreau să fac mai bine, mă face o mamă bună. De parcă ar exista perfecțiunea și cineva ar ști în ce constă…

           Probabil lista ar putea continua mult și bine dar nu-i cazul. Am să mai adaug, totuși, un aspect extrem de important: răbdarea. Răbdarea față de situații, oameni și față de mine. Așa cum eu simt multe, și ceilalți își trăiesc haosul. Așa cum azi poate fi o zi cu susul în jos, șansele sunt foarte mari ca mâine să fie totul în echilibru și liniște. Și așa cum azi mă tem de dezastre, mâine le pot vedea într-o nouă lumină. Oricum ar fi, dincolo de răbdare sunt mereu recompense. Și mulțumire. Și satisfacția că ți-ai folosit eficient resursele emoționale. 

            Plus de asta, cum să nu am răbdare când, după luni de zile de “tata” puiul meu m-a privit, a râs și a zis lung și ștrengar, “mama”. Da, am fost mamificată. Și promit solemn să duc cu onoare și respect, tot ceea ce vine la pachet cu acest noi statut.