Momiverse

Happy Monday! Aș putea scrie articolul acesta despre orice altceva, însă există o temă pe care deși aș putea să o ocolesc, cred că mai bine o apuc de braț și o scutur bine. Să știm o treabă! Am lucruri de făcut și nu cred că mai e loc de figuri. Bine, zic figuri așa, la mișto, căci numai figuri nu sunt. Să vorbim, deci. 

În general evit să generalizez și să proiectez macro ceea ce scriu, pentru că sunt conștientă că deși există, poate, elemente care pot fi similare, totul fiecăruia este diferit. Așadar, vorbesc strict despre și pentru mine aici. Am 32 de ani! Este, consider, cea mai dulce vârstă pe care am avut-o vreodată. 30-ul m-a speriat teribil, pentru că mă gândeam că poate ar fi trebuit ca până atunci să fi bifat mai multe pe o grilă de realizări ale unei femei de treizeci de ani. Nu, nu că ar fi trebuit, mi-aș fi dorit să fi bifat mai multe. Când spun mai multe mă refer la o familie. Mi-am pus problema Ok, în afară de ceva reușite în plan profesional, ce mare lucru ai făcut, nefiind conștientă la momentul respectiv că făcusem, de fapt, o grămadă. Nu în raport cu o grilă standard, enorm pentru mine însămi și pentru provocările pe care le-am avut. Ajung imediat la esență. 

În intervalul cuprins între doisprezece și douăzeci și doi de ani, am crescut, desigur, căci acesta este mersul lucrurilor, însă am crescut într-un fel care nu mi-a dat de ales. Am crescut forțată de împrejurări să învăț lucruri despre mine și să descopăr superputeri pe care, poate, altfel nu le-aș fi descoperit. Închisă fiind într-o capsulă a unei tulburări destul de intense de anxietate, non stop de mână cu atacurile de panică și convingerea că mai am puțin și mor, am traversat zece ani în care am trăit mai mult în capul meu decât în exterior. Pe scurt, acceptasem că eu am ceva, nu știam exact ce, că nu pot merge nicăieri, pentru că mi se face rău și nu pot respira, să mă obișnuiesc cu gândul că exteriorul este pentru alții, nu pentru mine. Nici măcar fear of missing out nu aveam puterea să simt. Am trăit atât de mult în capul meu, încât cunosc locul acela atât de bine…și nu mi-e de prisos. Ar avea rost să mai spun că doar gândul de a ieși la o plimbare era suficient pentru a genera un nou val și o nouă criză? Probabil că nu.

Din aproape în aproape, am ajuns să înțeleg care era de fapt problema, m-a ajutat enorm să reușesc să pun o etichetă peste ceea ce mi se întâmpla și să mă lămuresc că nu era nicio problemă de natură fizică. De aici am ajuns curând și la decizia de a merge la terapie. Dar triggerul, despre acesta vreau de fapt să vorbesc. Nu a fost nici dorința de a putea ieși în oraș sau de a călători fără atacuri de panică, nici setea de a merge la cumpărături sau la petreceri. Ci faptul că m-am întrebat Eu când voi fi mamă, ce voi face? Atacuri de panică atunci când trebuie să îî scot la aer sau să îi duc la școală? Atât! Atât mi-am spus, am sunat-o pe mama, i-am spus că e momentul să merg la terapie, și am pornit. 

Făcând un salt, zece ani mai târziu, și dându-mi seama că eu trecut fix zece ani de la această decizie, privesc în jur, și ceea ce văd este o familie, o viață lipsită de anxietate, un partener destul de profund încât să înțeleagă lucrurile așa cum o fac și eu, adică, pe scurt, ceea ce pot, cu mâna pe inimă, să numesc lux. Ar părea că misiunea e îndeplinită: zece ani de anxietate și atacuri de panică, urmați de zece ani de evoluție continuă. Ar părea, dar nu este nici pe departe așa 

Am inclus un partener profund în lista comorilor din această viață din mai multe motive. În primul rând, pentru că a avea același nivel de conștiință reprezintă, pentru mine, superlativul ideii de oameni care se potrivesc, mai presus de background familial, hobby-uri sau interese și, totodată, pentru că ne vindecăm în relații și celălalt stârnește și susține, în același timp, procesele prin care fiecare dintre noi trece. Ca și cum ai face dezordine și ai întoarce casa cu susul în jos pentru a găsi ceva, după care tot tu faci ordine la loc. 

Cred că sună puțin complicat ce zic eu aici. Ideea care este, de fapt? Că m-am văzut cu sacii în căruță, fără atacuri de panică, fără frici, și am crezut că-i gata lucrul cu anxietatea. Ce glumă bună! Și ce realizare colaterală: ne judecăm pe noi înșine și îi judecăm și pe ceilalți prin prisma unor comportamente pe care aceștia îi au, fără să știm sau să luăm în calcul ceea ce zace în trecutul lor. 

Prin urmare, atât de tare m-am judecat considerându-mă leneșă pentru momentele de procrastinare, dificilă pentru comportamentele evitante și pisăloagă pentru nevoia de a primi confirmări de la cei din jur, uitând, parcă, despre toți anii în care nu am fost decât o pasăre în colivie. Durează să înveți să zbori. Ai doar nevoie de răbdare… și dacă mai ai și pe cineva care să-ți susțină aripile în încercările tale, ai câștigat premiul cel mare la loteria emoțională. 

Un alt lucru bun de luat în calcul, este că nu de puține ori, asociem comportamentele cu oamenii și în loc de Nu îmi place când X face asta!, mesajul iese sub forma Nu îmi place de X. Să ne înțelegem, afirmația din urmă este una la fel de validă, însă doar după o minimă verificare. Poate X are demoni cu care se luptă, și a fi etichetat prin prisma acestora, n-ar face decât să îl saboteze. 

N-am scris chestii simple azi! Ce voiam, de fapt, să zic, era că m-am pregătit de demult să fiu mama lui Aron. Și că, de aproape un an, mi se confirmă zi după zi, că a meritat pregătirea și că am cel mai bun coechipier în această misiune.