Habar n-avem să mai trăim. De obicei apucăturile mele creative mă fac să adaug o introducere înainte de a intra în pâine cu un subiect, însă azi, ca niciodată, mi s-ar părea o pierdere de timp. Sunt multe pierderi de timp în ritmul vieților noastre de astăzi pe care nici nu le conștientizăm. Pierderi de timp făcând activități care nu ne fac fericiți, ieșind în oraș cu oameni care nu ne împlinesc, acasă strângând dezordinea compusă din lucruri care nu ne sunt indispensabile.
Astăzi, însă am avut destul timp cât să-mi dau seama de lucruri. Și să mă învinovățesc. Plouă de câteva zile și mai urmează. În dimineața acestei zile băiețelul meu s-a trezit mai devreme decât de obicei, a plâns puțin, cred eu, pentru că a visat urât. Mi-am făcut o cafea, iar atunci când eu m-am așezat pe canapeaua din living cu ceașca în mână, s-a cățărat ușor în brațele mele, mi s-a așezat cu capul pe piept și a dormit acolo timp de vreo două ore. Am întins mâna după o păturică, i-am pus-o pe umeri și ai crede că tabloul e perfect. De unde atâta? Creierul meu otrăvit a început să se întrebe, desigur, unde mi-o fi telefonul să fac o poză. De parcă nu ar fi fost suficient că trăiam un moment pur și simplu perfect. După care mi-am zis că nu voi ucide corola de minuni a acestei dimineți ploioase și nu, nu voi face nicio poză, acest moment urmând să rămână, pentru tot restul vieții mele, în amintirea mea. Desigur, asta dacă nu își face apariția vreun Alzheimer.
“Și totuși… ce drăguț stă… trebuie o poză. De arătat bunicilor.” Dar eram totuși atât de fericită și dacă aș fi fost un om normal, neviciat, mi-ar fi fost suficient să-mi sorb cafeaua cu ochii închiși, ținându-mi puiul în brațe.
“Și totuși… frumos moment. Ar trebui să scriu despre el pe blog. Și mi-ar fi bună o poză pentru cover.” Simțeam, însă, că mi-e de ajuns. Și că nu am nevoie să imortalizez trăirea aceea nicicum. O minciună mizerabilă, căci o minte creativă n-are nicio șansă în fața unei astfel de provocări. Nu despre asta, vreau însă să-ți vorbesc. Ci despre cât de bolnavi suntem. Cât de incapabili să mai fim vii cât încă suntem în viață.
Nu contestă nimeni aportul pe care tehnologia îl are în viețile noastre, fie că vorbim despre sfera profesională sau despre entertainment. Știu însă, sigur, că a deveni incapabil să te mai bucuri de o îmbrățișare lungă, de o seară cu cei dragi, râzând în jurul mesei sau de clipe pline de nimic, e boală. A fi dependent de dopamina mizerabilă a unei conexiuni wireless și de drive-ul de a share-ui cu cei din social media un moment simplu și plin de sens, e boală. Tânjesc după deconectarea de ecrane, căci am convingerea că vor fi trecut anii și voi regreta a nu fi fost capabilă de o prezență mai trează. Căci a purta o discuție cu un ochi în telefon, e o discuție pe jumătate. Și a te fura peisajul din când în când, pierdut în reel-uri, e o prezență pe jumătate. Și dincolo de zidul acestei prezențe trunchiate, e gol. E singurătate și lipsă de suflet.
Trăim în general pe jumătate, dacă e să fie chiar și atât, din cauza unei adicții pe care în general, conexiunile pline de suflet și puțină voință o pot vindeca. Articolul l-am scris și, evident, poza am făcut-o, însă dincolo de acestea, nu mi-aș ierta niciodată actul inconștient de a înjumătăți prezența și atenția care li se cuvin copiilor mei și oamenilor dragi, pentru un algoritm. Aș da foc telefonului meu și nu mi-ar părea rău. Doar că cel mai probabil aș deschide laptop-ul pentru un update. Suntem bolnavi şi cel mai frică îmi e că vor trece anii și ne vom da seama că privind la stele artificiale, vom fi pierdut căldura autentică a conexiunii umane.
Dopamină lentă. Seri mindful, luminate doar de o lumânare parfumată, cu miros de eucalipt. Brațe călduroase. O cafea fierbinte sorbită lent. Pagini lungi de carte citite de sub pleoape grele. Somnul greu, departe de lumina albastră. O plimbare scurtă, fără telefon, în care să te gândești doar la cât de profund ai respirat în ultima vreme. Răbdare. Răbdare. Răbdare. Conectare. Prezență. Vigilență senzorială. Iubire autentică și focus exclusiv. Adevăratul lux al vieții… căci la final, contează cât de mult ai ascultat, cât de tare i-ai îmbrățișat pe ceilalți, cât de profund ai iubit și cât de zgomotos ai râs.
Leave a Reply